Heidegger: întrebarea privitoare la Ființă și Istoria. Curs la ENS-Ulm (1964-1965)

„Despre ce vorbește Derrida, tânărul Derrida, în acest curs „Heidegger: întrebarea privitoare la Ființă și Istoria. Curs la ENS-Ulm (1964-1965)„? Despre filosofie, desigur. Și, evident, despre destrucția heideggeriană supusă, aici, nu tot unei destrucții, ci, tocmai, unei deconstrucții, operație prin care se elaborează, prin care asistăm, altfel spus, „pe viu” și „în act”, la nașterea deconstrucției înseși ca deconstrucție a destrucției. Vorbind despre filosofie din filosofie, tânărul Derrida vorbește aici, implicit-practic, despre traducere, și o face tocmai traducând, adică dinăuntru, prin treptată dar decisivă diferențiere internă, nu prin opoziție-destrucție exterioară, închipuit radicală, fals distructivă, numai bună să recicleze „camuflat”, „secularizat”, civilizat, „banalizat”, refulatul. Traducând Heidegger și descriindu-și opera, implicit-practic, ca traducere, tânărul Derrida își elaborează, își decantează, își traduce, aici, deconstrucția din destrucție. Se creează pe sine, ca filosof, traducându-se din/ca/prin Heidegger. Căci nu tocmai acel „caracter abia perceptibil al diferenței” este idealul oricărei traduceri? Nu tocmai o „uşoară, inconsistentă, aproape imaterială dar decisivă deplasare” trebuie să fie orice traducere? Adică orice deconstrucție? Adică filosofia? Trebuie insistat, aici, asupra legăturii consubstanțiale, s-ar putea spune dacă nu ne-am afla într-un metatext despre antisubstanțialistul Derrida, trebuie insistat, așadar, asupra legăturii structurale, s-ar putea spune ceva mai aproape de Derrida, dintre filosofia ca deconstrucție (a metafizicii), traducere și școală. Filosofie-deconstrucție-traducereșcoală constituie, după părerea mea, o corelație-constelație „epoc(h)ală”, „istorială”, un „plan” sau un „câmp” de resurse problematice asupra căruia ar trebui să nu încetăm a medita. Ne poate asigura viitorul. Și asta deoarece nașterea deconstrucției ca „traducere” a destrucției se realizează, se înfăptuiește în context pedagogic și în interiorul unui discurs de inițiere și de formare, anume adresat. În senzaționalele seminarii-cursuri de față asistăm prin urmare la elaborarea și la căutarea deconstrucției – prin traducere și ca traducere –, care deocamdată – cu atît mai senzațional, epoc(h)al chiar – refuză sau nu îndrăznește să-și spună pe nume, să-și (pre)ia numele, altfel spus încă nu se (re)cunoaște. Tatonare a deconstrucției, care tocmai tanonare și e (filosofie ne-scopică, tactilă, tactico-haptică, „animală”). Filosofie performativă, în act. „Cvasitraducere”, cum o numește editorul francez.”(Bogdan Ghiu)

Filosof francez, Jacques Derrida s-a născut în 1930 la El-Biar, în Algeria, unde face școala primară și liceul. Într-o Algerie care depindea de Franța ocupată de naziști, și în care începând din 1940 evreii erau excluși din învățământ și din justiție, Derrida este exmatriculat de la liceul Ben Aknoun. Din 1942 învață la un liceu înființat de profesori evrei dați afară din învățământul de stat. Reîntors la Ben Aknoun, are o viață școlară dezordonată, gălăgioasă și îndreptată cu precădere spre activități sportive, din care nu lipsesc competițiile de tot felul. Marele filosof de mai târziu visa în acel moment să devină fotbalist profesionist. Bacalaureatul din 1947 este un eșec pentru Derrida. În același timp, el trăiește stări de tulburare, inadaptare și retragere, citind foarte mult (Rousseau, Gide, Nietzsche, Camus).

În perioada 1947-1948 participa la cursul de filozofie de la liceul Gauthier (Alger), unde este marcat profund de scrierile lui Bergson și Sartre. Din 1948 orientarea sa către filozofie este deja clară. Acum îl impresionează în mod deosebit Kierkegaard și Heidegger. Anii 1952-1953 îl găsesc student la "Ecole normale superieure" din Paris, unde se împrietenește, printre alții, cu Bianco, Bourdieu, Serres. În 1943 îl cunoaște pe Foucault. În 1956 primește o bursă specială de auditor al cursurilor universității Harvard - perioadă în care îl citește pe Joyce. În iunie 1957 se căsătorește, la Boston, cu Marguerite Aucouturier, împreună cu care va avea doi copii.

În timpul războiului din Algeria, Derrida predă limbile franceză și engleză tinerilor algerieni. Din 1960 se instalează cu familia la Nisa și apoi predă la Sorbona și la universitatea Johns Hopkins din Baltimore și la Yale. Totodată, înființează împreună cu niște prieteni Asociația Jan-Hus, care sprijinea intelectualii cehi disidenți sau persecutați. În 1983 este creat "Colegiul internațional de filosofie", al cărui prim director este chiar Derrida. Pe lângă aceste activități, el primește și un rol în filmul Ghost Dance, alături de Pascale Ogier.

Dintre operele sale importante sunt de reținut: cele trei lucrări din 1967, la debutul sau, Scriitură și diferența ("L`ecriture et la difference"), Despre gramatologie ("De la grammatologie") și Vocea și fenomenul ; Limitele filosofiei și Diseminarea ("La Dissemination",1972); Glasul clopotelor (1974); Cui îi e frică de filosofie? (1977); Despre adevăr în pictură (1978) și Spectrele lui Marx ("Spectres de Marx. L`etat de la dette, le travail du deuil et la nouvelle Internaționale", 1993); Aporii ("Apories", în 1996).