Logica sensului

„Opera lui Lewis Carroll are tot ce‑i trebuie pentru a fi pe placul cititorului actual: cărți pentru copii, de preferință pentru fetițe; splendide cuvinte insolite, ezoterice; grile, coduri și decodări; desene și poze; un conținut psihanalitic profund, un formalism logic și lingvistic exemplar. Și, dincolo de plăcerea imediată, ceva de altă natură, un joc al sensului și al nonsensului, un haos‑cosmos. Însă cununia limbajului cu inconștientul a fost oficiată și celebrată în atâtea feluri, încât trebuie cercetat ce anume a însemnat ea la Lewis Carroll, cu ce anume a restabilit ea legătura și ce anume a celebrat ea în cazul său, grație lui. Prezentăm aici niște serii de paradoxuri care formează teoria sensului. Faptul că această teorie nu poate fi separată de paradoxuri este lesne de explicat: sensul este o entitate inexistentă, ea se află, chiar, cu nonsensul în niște relații cu totul aparte. Locul privilegiat atribuit lui Lewis Carroll se datorează faptului că el
realizează prima mare trecere în revistă, prima mare punere în scenă a paradoxurilor sensului, când culegându‑le, când reînnoindu‑le, când inventându‑le, când pregătindu‑le. Locul privilegiat atribuit stoicilor se datorează faptului că ei au fost inițiatorii unei noi imagini a filosofului, în ruptură cu presocraticii, cu socratismul și cu platonismul; iar această nouă imagine este deja strâns legată de constituirea paradoxală a teoriei sensului. Fiecărei serii îi corespund, prin urmare, niște figuri care sunt nu numai istorice, ci și topice și logice. Ca pe o suprafață pură, anumite puncte ale unei anumite. figuri dintr‑o serie trimit la alte puncte ale altei figuri: o întreagă galaxie de probleme cu aruncările de zaruri, poveștile și locurile lor corespunzătoare, un loc complex, o „poveste încâlcită” – cartea aceasta este o încercare de roman logic și psihanalitic”(Gilles Deleuze)

CUPRINS:

Distincția platoniciană dintre lucrurile măsurate și devenirea‑nebun. Identitatea infinită. Aventurile lui Alice sau „evenimentele”

Distincția stoică dintre corpuri, sau stări de lucruri, și efecte incorporale, sau evenimente. Clivarea relației cauzale. A face să urce la suprafață. Descoperirea suprafeței la Lewis Carroll.

Desemnare, manifestare, semnificare: raporturile dintre ele și circularitatea lor. Există o a patra dimensiune a propoziției? Sens, expresie și eveniment. Dubla natură a sensului: exprimabilul propoziției și atributul stării de lucruri, insistența și extra‑ființa.

Corp‑limbaj, a mânca‑a vorbi. Două feluri de cuvinte. Două dimensiuni ale propoziției: desemnările și expresiile, consumurile și sensul. Cele două serii.

Proliferarea infinită. Dedublarea sterilă. Neutralitatea, sau starea a treia a esenței. Absurdul sau obiectele imposibile

Forma serială și seriile eterogene. Constituirea lor. Spre ce converg aceste serii? Paradoxul lui Lacan: elementul straniu (locul gol sau ocupantul fără loc). Prăvălia Oii.

Sinteza de contragere într‑o serie (conectare). Sinteza de coordonare a două serii (conjugare). Sinteza de disjungere sau de ramificare a seriilor: problema cuvintelor‑valiză.

Paradoxul lui Lévi‑Strauss. Condițiile unei structuri. Rolul singularităților.

Singularități și evenimente. Problemă și eveniment. Matematicile distractive. Punct aleatoriu și puncte singulare.

Regulile jocurilor obișnuite. Un joc neobișnuit. Cele două lecturi ale timpului: Aion și Chronos. Mallarmé

Caracteristicile elementului paradoxal. Prin ce este el un nonsens; cele două figuri ale nonsensului. Cele două forme ale absurdului (fără semnificație) care decurg din acestea. Coprezența nonsensului cu sensul. Sensul ca „efect”.

Natura bunului‑simț {sensului bun} și paradoxul. Natura simțului {sensului} comun și paradoxul. Nonsens, sens și organizarea așa‑zis secundară a limbajului.

Antonin Artaud și Lewis Carroll. A mânca‑a vorbi și limbajul schzofrenic. Schizofrenia și eșecul suprafeței. Cuvântul‑pătimire și valorile lui literale explodate, cuvântul‑acțiune și valorile lui tonice nearticulate. Distincția dintre nonsensul de adâncime și nonsensul de suprafață, dintre ordinea primară și organizarea secundară a limbajului.

Evenimentele‑efecte incorporale, cauza și cvasicauza lor. Impasibilitate și geneză. Teoria lui Husserl. Condițiile unei adevărate geneze: un câmp transcendental fără Eu și fără centru de individuare.

Lupta. Câmpul transcendental nu poate să păstreze forma unei conștiințe. Singularitățile impersonale și preindividuale. Câmpul transcendental și suprafața. Discursul individului, discursul persoanei, discursul fără fond: există un al patrulea discurs?

Geneza individului: Leibniz. Condiția „composibilității” unei lumi sau a convergenței seriilor (continuitate). Transformarea evenimentului în predicat. De la individ la persoană. Persoane, proprietăți și clase.

Trecere spre dimensiunile propoziției. Sens și propoziție. Neutralitatea sensului. Suprafață și dublură.

Filosofie și înălțime. Filosofie și adâncime. Un nou tip de filosof: stoicul. Hercule și suprafețele.

De la semnificare la desemnare. Stoicism și Zen. Discursul clasic și individul, discursul romantic și persoana: ironia. Discursul fără fond. Discursul singularităților: umorul sau „persoana a patra a singularului”.

Cei doi poli ai moralei: prezicerea fizică a lucrurilor și utilizarea logică a reprezentărilor. Reprezentare, utilizare și exprimare. A înțelege, a vrea, a reprezenta evenimentul.

Adevărul etern al evenimentului. Efectuare și contraefectuare: actorul. Cele două aspecte ale morții ca eveniment. Ce înseamnă a vrea evenimentul.

„Fisura” (Fitzgerald). Cele două procese și problema distingerii lor. Alcoolism, manie depresivă. Omagiu psihedeliei.

Caracteristicile lui Chronos, și răsturnarea lui printr‑o devenire a profunzimilor. Aion și suprafața. Organizarea care decurge din Aion și diferențele față de Chronos.

Problema incompatibilităților elogice. Leibniz. Distanța pozitivă și sinteza afirmativă de disjuncție. Eterna reîntoarcere, Aion‑ul și linia dreaptă: un labirint și mai înspăimântător.

Individul și evenimentul. Continuarea eternei reîntoarceri. Cele trei semnificații ale univocității.

Ce face cu putință limbajul. Recapitularea organizării limbajului. Verbul și infinitivul.

Problema genezei dinamice: de la profunzimi la suprafață. „Pozițiile” potrivit lui Melanie Klein. Schizofrenie și depresie, adâncime și înălțime. Simulacrul și Idolul. Prima etapă: de la zgomot la voce.

Zonele erogene. A doua etapă a genezei dinamice: formarea suprafețelor și racordarea lor. Imaginea. Natura complexului lui Œdip, rolul zonei genitale.

Întreprinderea œdipiană în raportul său cu constituirea suprafeței. A repara și a face să vină. Castrarea. Intenția ca o categorie. A treia etapă a genezei: de la suprafața fizică la suprafața metafizică (dublul ecran).

Fantasmă și eveniment. Fantasmă, eu și singularități. Fantasmă, verb și limbaj.

Fantasmă, trecere și început. Cuplul și gândirea. Suprafața metafizică. Orientarea în viața psihică, gura și creierul.

Seriile și sexualitatea: seria conectivă și zona erogenă, seria conjunctivă și racordarea. A treia formă de serie sexuală, disjuncția și divergența. Fantasmă și rezonanță. Sexualitate și limbaj: cele trei tipuri de serii și cuvintele care le corespund. De la voce la vorbire.

Reamintirea celor trei feluri de cuvinte ezoterice la Lewis Carroll. Rezumat comparat al lui Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara din Oglindă. Psihanaliză și literatură, romanul nevrotic de familie și romanul‑operă de artă.

Structura pendulară a fantasmei: rezonanță și mișcare forțată. De la vorbire la verb. Sfârșitul genezei dinamice. Refulare, primară și secundară. Satiric, ironic, umoristic.

+5 anexe :

Platon și simulacrul

Lucrețiu și simulacrul

Klossowski sau corpul‑limbaj

Michel Tournier și lumea fără celălalt

Zola și fisura

Gilles Deleuze (1925-1995)

„Într-o zi, secolul va fi deleuzian” (Michel Foucault)

1925: se naște la Paris, la 18 ianuarie; studii secundare la Liceul Carnot; 1944-1948: studii de filosofie la Sorbona, unde îi cunoaște pe François Châtelet, Michel Butor, Claude Lanzmann, Olivier Revault d’Allonnes și Michel Tournier; principalii profesori: Ferdinand Alquié, Georges Canguilhem, Maurice de Gandillac, Jean Hyppolite; frecventează La Fortelle, un castel unde Marie-Madeleine Davy organizează după Eliberare întâlniri între intelectuali și scriitori: părintele Fessard, Pierre Klossowski, Jacques Lacan, Lanza del Vasto, Jean Paulhan; 1948: agrégation în filosofie; 1948-1957: profesor de filosofie la liceele din Amiens, Orléans și „Louis le Grand” din Paris; 1957-1960: asistent de istoria filosofiei la Sorbona; 1960-1964: cercetător asociat la CNRS; 1962: îl întâlnește pe Michel Foucault la Clermont-Ferrand, în casa lui Jules Vuillemin; 1964-1969: conferențiar la facultatea din Lyon; 1969: doctorat, Diferență și repetiție (teză principală, îndrumător Maurice de Gandillac), Spinoza et le problème de l’expression (teză secundară, îndrumător Ferdinand Alquié); 1969: îl întâlnește pe Félix Guattari, plănuiesc să lucreze împreună; 1969: profesor la Paris VIII-Vincennes, de unde Michel Foucault tocmai plecase la Collège de France și unde se reîntâlnește cu François Châtelet; după 1969, activități curente de stânga; 1987: iese la pensie; 1992: gravă deteriorare a bolii sale pulmonare; 1995: se sinucide la 4 noiembrie, aruncându-se de la fereastra apartamentului său.

Semne distinctive: a călătorit puțin, nu s-a înscris niciodată în Partidul Comunist, nu a fost niciodată fenomenolog sau heideggerian, nu a renunțat niciodată la Marx, nu s-a dezis niciodată de Mai ‘68.

(Cronologie publicată în Magazine littéraire, nr. 406, februarie 2002)